*** NU POTI AJUTA PE NIMENI DE LA 3 METRI SUB PAMANT ***

Desi n-am mai scris de mult pe blog, de data asta am revenit aici pentru ca e o postare prea lunga pentru facebok si nu vreau sa tot restrand textul.

De mult prea multe ori auzim ca in strainatate trebuie sa te feresti de romani. Si in multe cazuri e justificata afirmatia. Se stie ca la noi de multe ori exista preocuparea fata de "capra vecinului" si de cele mai multe ori nu in sens bun. Insa exista situatii in care unora le pasa, vor binele "caprei vecinului". Si am experimentat o astfel de situatie recent.

De o vreme destul de indelungata am niste dureri constante, iar medicul de familie credea ca sunt cauzate de ceva anume si luam calmante. Am avut episoade de dureri crunte, zile in care imi venea sa ma arunc de pe balcon. Dupa cate un astfel de episod imi venea sa merg la urgenta, dar de fiecare data ma gandeam ca voi avea mult de asteptat si imi vor da calmante, mai ales ca in decembrie 2016 m-am prezentat cu aceleasi simptome si am fost trimis acasa cu nurofen. Pe langa asta, ma gandeam ca daca stau mult la urgenta, ratez o audiere, sau urma sa ma vad cu cineva care avea probleme, etc. Preferam sa astept sa prind o zi mai libera si merg atunci, insa ma lasa durerea si lasam si eu problema uitata.

Zilele trecute s-a accentuat durerea, chiar de dimineata cand eram la curs la King's Inns asa ca m-am hotarat (greu) sa merg la urgenta. Am ajuns acolo pe la ora 11:00 si era destul de plin, dar am zis ca stau pentru ca ziua toti specialistii ar trebui sa fie acolo si poate nu sunt trimis iar acasa cu un calmant. Am intrat la triaj, am explicat asistentei care e "supararea" si i-am spus pentru ce luam tratament. Mi-a spus din start ca problema mea e in alta parte si ca vor investiga. Dupa vreo 2 ore in sfarsit am fost chemat pentru analizele de sange. Dupa inca vreo 4 ore s-a facut prezenta de catre o asistenta, pentru a vedea cine a mai ramas si cine s-a saturat sa astepte si a plecat. Cand a strigat numele meu, de dupa un geam cineva facea cu mana. Nu mi-am dat seama ca eu eram destinatarul salutului, asa ca fata a venit sa ma intrebe ce problema am. Era Oana, o romanca de a noastra care m-a recunoscut. Din pacate eu n-am recunoscut-o, dar ma gandeam ca precis a apelat vreodata la mine si de acolo ma stie. Cum nu am obiceiul sa ma uit la pozele de profil ale celor care-mi scriu, era doar o presupunere. I-am spus de la cat astept si ce problema am si a spus ca se intereseaza daca e acolo doctorul roman, sa ma vada el. I-am multumit si a plecat. A mai trecut ceva vreme si a iesit o doamna si m-a strigat. Mi-am dat seama ca e "de la noi" pentru ca mi-a pronuntat prenumele (aproape) corect (Morosan inloc de Marosan).

Am intrat si i-am spus care sunt simptomele, m-a examinat si m-a trimis la radiografie si am mai facut o analiza. Cand au venit rezultatele, a venit si s-a asezat langa mine. Mi-a explicat in detaliu ce s-a descoperit si mi-a spus ca urmeaza sa coboare cineva de la chirurgie sa vorbeasca cu mine pentru ca situatia este destul de grava deja si voi avea nevoie de operatie. Dupa aceea a urmat dialogul:
- Daca ati avut dureri de atata timp, de ce ati venit asa de tarziu la spital?
Am zambit, usor stanjenit. Dupa un moment de ezitare am raspuns:
- Pai de fiecare data cand aveam dureri mai mari, urma sa am o audiere la tribunal, sau trebuia sa ma intalnesc cu cineva care avea nevoie de ajutorul meu sau aveam de rezolvat una-alta cu diverse persoane. Chiar si acum, vazand atatia batrani aici care asteapta tratament, m-am simtit rusinat ca am venit si eu sa umplu sala de asteptare.
S-a uitat la mine si foarte serios mi-a spus ceva ce mi-a dat de inteles ca situatia e destul de...avansata:
- De la 3 metri sub pamant nu puteti sa ajutati pe nimeni.
Am crezut ca n-am inteles bine si am rugat-o sa repete. Am inteles atunci ca trebuie sa o "las mai moale" si sa mai am grija si de sanatatea mea. I-am multumit doamnei doctor pentru ajutor si mai ales pentru urgentarea lucrurilor. Am vorbit si cu chirurgul care, vazand ca m-am prezentat la ei la spital cu aceleasi simptome in decembrie 2016, m-a intrebat acelasi lucru - de ce am mers la ei asa de tarziu. I-am explicat si lui si mi-a spus care sunt pasii de urmat.

Dupa ce am iesit de acolo am cautat numele persoanei care a venit la mine in sala de asteptare si cu stupoare am descoperit ca nu vorbisem niciodata cu ea. I-am multumit in zece randuri pentru interventia ei care, foarte probabil, mi-a scurtat sederea in sala de asteptare cu cel putin cateva ore bune. Mi-am dat seama ca sunt romani care vor si binele "caprei vecinului" si sunt exact genul de persoane care fac diferenta. Le multumesc si pe aceasta cale Oanei si doamnei doctor pentru grija si atentia acordata si le raman recunoscator pentru sprijinul voluntar oferit. Ma bucur mult sa vad ca, in ciuda faptului ca suntem printre straini unde (de multe ori) fiecare e pentru el, exista romani care fac astfel de gesturi gratuite, dar care inseamna foarte mult, cel putin pentru mine.

Multumesc si pentru gandurile calde transmise la postarea de pe facebook! Multa sanatate va doresc si voua.

                                                                                                         © Blog de Morosan 2019

Amintiri din "tinerete" - episodul "Zaraza"

Am auzit azi o reclama ce mi-a adus aminte de reclama de mai sus. Era pe vremea cand lucram ca Unit Manager la Allianz Tiriac, in Oradea. Eram cel mai tanar manager din toata compania, dupa cum imi spuneau sefii. Unii imi spuneau "copilul teribil al Allianzului" pentru ca sfidam orice reguli si reuseam prin metode neconventionale sa obtin rezultate la care nimeni nu spera.

Dupa faza cu ananasul, despre care o sa va povestesc alta data, m-am apropiat de directorul sucursalei. Era un om corect si echidistant si aprecia nu atat rezultatele mele cat stradania mea. A venit o data in birou cand aratam reclama asta unui coleg si s-a uitat si el. I-am zis ca imi place reclama pentru ca n-am ajuns unde eram asa cum spune in reclama ci prin munca si sudoare.

La o petrecere de-a companiei, cred ca la micro-revelion (asa ii zicea la petrecerea ce o faceam cu colegii), l-am intrebat pe director daca pot sa iau "o suta" de Zaraza. L-am intrebat, deoarece era pe cheltuiala sucursalei consumatia si n-am vrut sa ies "din meniu". A rad de mine, dar a zis ca da si i-am zis chelnerului sa puna "suta" in doua pahare. Am mers cu paharele la masa directorului si l-am invitat sa ciocnim. Cand am ciocnit, i-am spus: "pentru cei ce n-au pupat in c*r ca sa-si faca o cariera". A ras bine si ne-am cinstit. M-am intors la masa mea si stateam de vorba cu colegii. La un moment dat a venit chelnerul si mi-a pus pe masa o sticla de Zaraza. M-am uitat la el si i-am zis ca nu am comandat asa ceva. Chelnerul mi-a zambit si a spus: "E din partea domnului director!". M-am uitat la masa directorului care astepta reactia mea. A ridicat paharul in semn de cinste si a baut...

Gestul lui a insemnat mai mult decat orice premii sau felicitari primite pentru realizarile din cadrul sucursalei. M-am simtit apreciat cu adevarat. Stia cum sa ne faca pe toti sa ne simtim asa. Asta e diferenta dintre un sef si un lider. A fost o perioada minunata!

Multumesc din suflet!

Miercuri am mers in Germania, in Munchen, urmand sa ma intorc seara cu avionul. Totul a decurs conform planurilor, pana cu vreo ora inainte sa plec spre aeroport, sa ma intorc in Irlanda. Am fost la un supermarket sa cumpar cate ceva si de acolo am luat trenul spre aeroport. Doar ca in tren mi-am dat seama ca gentuta in care aveam actele si portmoneul nu era. Disperam m-am dat jos la prima statie si am luat trenul inapoi. Am ajuns inapoi la supermarket cam in 40 de minute de cand plecasem. Nu mai era nici urma de gentuta. O uitasem pe carucioarele de cumparaturi unde am pus-o ca sa pot aseza cumparaturile in geanta. Am intrebat la relatii clienti, birou ce se afla la 3 metri de carucioare, dar nu vazuse nimic cei de acolo si nimeni nu adusese gentuta. M-am uitat prin tomberoanele din zona, am intrat in toalete sa verific, dar nu era de gasit. Le-am lasat datele mele de contact si am pornit spre aeroport. In drum spre aeroport am sunat sa-mi anulez cardul bancar. Telefonul de urgenta suna undeva in Scotia. Doamna respectiva a fost socata cand i-am explicat situatia mea, dar mai apoi m-a socat ea cand m-a intrebat daca vreau sa-mi trimita niste bani si se interesa cum poate sa ma ajute. I-am multumit pentru gest si am zis ca sper doar sa pot pleca. Mi-a urat bafta, dupa ce m-a asigurat ca e blocat cardul.

Aveam la mine cardul de la PPS si speram sa ma lase sa urc in avion cu acel card, fiind cu poza. Ajuns la aeroport, am explicat la biroul de check-in situatia si le-am aratat cardul de Irlanda. Baiatul de acolo a chemat un superior care a sunat la biroul de emigrari sa intrebe daca ma vor lasa sa trec cu acel card, insa au spus ca nu e posibil. Nu stiam ce-i de facut. Tipul mi-a spus sa ma linistesc, sa merg la sediul politiei din aeroport sa-mi intocmeasca raport si sa-mi elibereze un act provizoriu de calatorie pentru a pleca cu zborul de a doua zi. Mi-a promis ca voi primi loc gratuit pentru ca am ajuns acolo cat inca era deschis check-in pentru zborul cu care trebuia sa ma intorc.

Am mers la biroul de politie, dar ei mi-au spus ca trebuie sa merg la politia statala care avea biroul in alt terminal si ca ei nu-mi vor putea elibera act de calatorie pentru ca nu sunt cetatean german si ca trebuie sa merg la consulat. Atunci am decis sa postez anuntul situatiei mele pe un grup de romani din Munchen, pe pagina mea si pe Grupul Romanilor din Irlanda. Intre timp am mers la celalalt birou de politie unde am raportat actele pierdute si am primit un raport de care aveam nevoie pentru a demonstra ca actele sunt raportate ca fiind pierdute. Dupa ce am terminat, am sunat la numarul de urgenta al consulatului din Munchen si am fost chemat a doua zi intre 8 si 11 sa imi fac un titlu de calatorie.

Telefonul deja suna ca la centrala si mesajele intrau cu duiumul. Am fost impresionat pana la lacrimi de raspunsul masiv primit si de numarul de persoane care mi-au sarit in ajutor. Mi-au scris oameni care locuiau la 500 de km (n-am gresit cifra) de Munchen care se ofereau sa vina dupa mine in aeroport. Un sofer de TIR care era in apropiere de Munchen s-a oferit sa ma duca cu el in Madrid unde locuia si sa ma ajute sa-mi fac actele si sa imi plateasca el drumul de intoarcere. MAi aveam vreo 3 euro in buzunar. Multi s-au oferit sa-mi trimita bani, insa le-am explicat ca nu am cum sa primesc bani din cauza ca nu am nici un act valid, ca altfel imi trimitea sotia.

Am fost contactat si de o angajata a Ryanair care a vazut mesajul meu. A fost unul din ingerii pazitori care a rezolvat sa-mi fie adus pasaportul la Munchen cu primul zbor dinspre Dublin. Unul din patronii de la macelaria romaneasca de pe Dorset Street (A&F Meats) si-a sunat varul care locuieste aproape de Munchen sa vina dupa mine in aeroport. Multi romani din Munchen imi trimiteau sfaturi referitor la cum sa ajung la consulat. Colegii din organizatie pastrau legatura cu Carmen pentru a afla noutati despre mine. Ma sunau oameni din Irlanda sa ma indrume catre prieteni de ai lor, unii chiar din Frankfurt. Intre timp a venit dupa mine Paul, varul lui Florin de la macelarie si m-a dus in centrul Munchenului la un hotel unde am ramas pana dimineata.

Rupt de oboseala, am adormit instant. Dimineata la 7 am fost deja trezit de persoane din Irlanda care ma sunau sa vada daca sunt bine. Telefonul era plin de mesaje. O doamna din Munchen s-a oferit sa vina sa ma duca la consulat. Intre timp ma contactase cineva de la Nuremberg sa imi spuna ca daca nu reusesc sa ma intorc la Dublin in ziua respectiva sa ii spun ca vine dupa mine si stau la ea pana rezolvam cu actele si ma pot intoarce in Irlanda.

Am ajuns la consulat. Cei de acolo ma asteptau pentru ca mai multe persoane au sunat sa-i informeze despre situatia mea. Mi-a fost facut titlul de calatorie foarte repede si Paul a venit dupa mine sa ma duca la aeroport. Nu aveam bani, dar am reusit sa obtinem acel bilet gratis cu primul zbor spre Dublin. Ghinionul a mai durat putin pentru ca la check-in am dat peste o romanca ce refuza sa imi faca check-in motivand ca titlul de calatorie e pentru mers in Romania, nu in alta parte. I-am spus ca merg in Romania, doar ca fac escala in Dublin. Ea refuza vehement sa ma lase sa plec cu acel avion, pentru ca ea stia si insista ca trebuie sa zbor direct spre Romania. Pana la urma a venit sefa ei, care era nemtoaica si a sunat la imigrari in Dublin. I-am dat numarul PPS al meu si cei de la Dublin au spus ca daca am un act de calatorie valid, sa ma lase sa ajung in Irlanda. Romanca a intervenit (telefonul fiind pe difuzor) si le-a spus celor din Irlanda ca am doar un act de calatorie ce e valabil doar pentru un drum spre Romania. Cei de la Dublin au spus ca un act valabil de calatorie nu poate sa iti dea o destinatie fixa si sa ma lase sa plec. Romanca a insistat ca nu am voie sa merg spre Dublin. Pana la urma cei din Irlanda si-au pierdut cumpatul si i-au spus ca atata vreme cat pe act scrie ca e document de calatorie si e valabil, sa ma lase sa merg spre Dublin. Atunci sefa ei i-a ordonat practic sa-mi faca cehck-in si sa ma lase sa plec.

Am alergat pana la poarta de imbarcare si am urcat in avion unde ma astepta pasaportul. Zborul spre Irlanda mi-a parut interminabil, dar ma bucur ca am ajuns.

Pe langa faptul ca aceasta aventura m-a invatat multe lucruri de care sa tin cont pe viitor, cel mai important a fost pentru mine sa aflu cat de uniti sunt romanii. Si nu doar cei din Irlanda ci de pretutindeni. Am fost impresionat pana la lacrimi in repetate randuri pe parcursul acestei "aventuri" si am aflat ca sunt mai apreciat decat credeam, desi sunt ferm convins ca oamenii s-ar mobiliza, si i-am vazut mobilizandu-se si pentru alte persoane. Nu am cuvinte destule pentru a exprima multumirea pe care trebuie sa o transmit tuturor celor care s-au oferit sa ma ajute si care m-au ajutat, fie si cu o vorba buna. Am ajuns in Irlanda ieri (joi), dar si azi ma mai contacteaza lumea sa ma intrebe daca sunt bine.

MULTUMESC! Multumesc din suflet pentru sprijin, incurajari si ajutor. Sunteti niste oameni minunati si apreciez enorm mobilizarea de care ati dat dovada. Am pierdut acte si bani, insa am invatat o lectie pe care nu se poate pune pret. Ma aplec in fata voastra, dragilor! Multumesc din suflet!

Cu deosebita consideratie,
Marius Marosan


                                                                                    © Blog de Morosan 2018