Prin Decembrie eram cu Carmen prin Germania, intr-o excursie de poveste in zona Alpilor. Stiam ca urma sa avem un copil, insa nu aveam prea multe detalii. Dupa ceva vreme aflasem ca o sa fie baiat, ceea ce ne doream amandoi. Cu ajutorul unei prietene am ales si numele care avea sa-i ramana si dupa nastere: David Alexandru.
Totul a decurs normal pana ce intr-o Duminica, pe cand eram la prietenii mei din copilarie, au aparut niste complicatii si am fugit la spital. Au internat-o pe Carmen direct, urmand sa ramana sub observatie pana la nastere, chiar daca asta insemna mai mult de 2 luni. N-au trecut cele 2 luni, ca pe 18 Iulie, la 8 si 3 minute dimineata a venit pe lume David Alexandru, un pui de morosan de 2 kg si 224 grame, cu mult inainte de termen. Pe cand am ajuns eu la spital, era bietul in incubator, facea ca un pui de pisica, fiindca nu putea nici macar sa planga. Mi-au dat lacrimile cand am ajuns la spital si am intrebat daca pot sa-mi vad FIUL. Dupa 2 ore de supravegheat incubatorul, nu m-am mai rabdat si am intrebat adunarea asistentelor din salon daca pot sa pun si eu mana pe el. Statea pe burta, ghemuit... a tresarit cand am pus mana pe el...palma mea il acoperea de la gat pana la fundulet, asa de mic era. Nu-mi venea sa cred ca baietelul care ma impingea cu piciorusele prin burta cand ma lua Carmen in brate, era deja langa mine. Au urmat saptamani in care somnul era ceva facultativ pentru mine.
In ziua cand s-a nascut, am zis ca merg a doua zi dimineata la 6 la spital(de la 7 incepeam lucrul). Seara am mers la un coleg de munca la baute, am mixat Drum and Bass pana pe la 2 si am cazut "in coma" 2 ore. La 4 am pus ceasul sa sune si am pornit de la marginea orasului pe jos catre centru...vreo 8 km de mers pana acasa si de acolo la spital. Insa m-am tinut de cuvant si la ora 6 am fost acolo. La fel au fost si urmatoarele zile, cand plecam la 5:30 de acasa si ajungeam dupa 0:00 inapoi. Am tot tinut-o asa cat a fost David in spital cu Carmen, am tinut-o la fel si dupa ce a venit acasa...pana ce acum vreo saptamana am cazut...m-a luat salvarea de la munca; nu-mi gaseau pulsul, nu-mi gaseau venele sa-mi ia sange...dupa o jumatate de zi de analize si somn, m-au sfatuit sa o las mai moale, sa dorm si eu si sa-mi odihnesc inima pentru ca bate prea incet.
Stand acolo pe pat, la sectia de urgenta, ma gandeam si calculam daca s-a meritat sa ajung acolo...si de fiecare data imi venea in minte zambetul cu jumatate de gura al lui David, pe care deseori il vad cand doarme...zambeste inocent, insa zambetul ala a meritat toate orele nedormite, oboseala si plimbarea cu ambulanta.
Chiar daca si acum, cand scriu aceste randuri sunt frant de oboseala, sunt totusi fericit si mandru de baiatul meu! Pot sa spun ca sunt cu adevarat fericit sa am o nevasta ca si Carmen si un baietel asa de adorabil cum e David. Asadar, dragi cititori, sa-mi scuzati absenta postarilor pe blog, insa am avut o motivare foarte buna.
Va doresc tuturor sa ajungeti sa fiti fericiti macar jumatate fata de cum sunt eu. Sa auzim de bine!
