Bine v-am regasit! Nu mai incep postarea cu promisiuni de
nici un fel ca ma iau nervii stiind ca nu pot sa le respect. Am scris ca o sa
revin mai des pe blog, dar timpul nu-mi permite. Sunt implicat pana peste cap
cu organizatia pe care am infiintat-o cu alti oameni de suflet, pentru ca
romanii din Irlanda sa gaseasca un punct de sprijin la nevoie.
Zilele trecute
am organizat din nou un eveniment dedicate Marii Uniri. Muzica patriotica,
dansuri, produse culinare traditionale, etc… Si din repertoriul de piese
patriotice nu putea sa lipseasca vocea lui Hrusca si al sau “clopot al
reintregirii”. Si mi-a ramas in minte chemarea lui catre Alba Iulia, aceasta
Mecca a noastra. Calatoria era de mult planificata, pe langa serbarea de 1
Decembrie existand si alte motive pentru care a trebuit sa revin in tara.
Ajuns in Bucuresti cu 40 de minute mai devreme datorita unor
vanturi din spate, dupa cum s-a laudat pilotul avionului, am dat o tura de
aeroport pana a venit sotul verisoarei mele dupa mine. In drum spre casa lor,
am observant ca nimic nu se schimbase in Bucuresti – gropi ca pe maidan, masini
parcate absolut la intamplare, unele chiar si pe mijlocul drumului (la
propriu), strazi intunecate si borduri cu “licurici”. Revin la cele spuse
anterior, pentru ca am gasit o schimbare – nu mai era plin de caini pe la
blocuri. Am zis ca au facut si astia un lucru bun, pana am aflat ca din cauza
crizei economice, sau cel mai probabil din cauza ca Oprescu a avut alte
intrebuintari pentru banii publici, in Romania cainii nu au fost eutanasiati
prin injectii sau alte metode mai “omenoase” ci au fost practic omorati in
bataie. Nu voi dezbate subiectul…
A trecut noaptea, vizite la neamuri, mers la gara. Merg sa
iau metroul si la gura statiei de metrou simt mirosul tipic pe care il stiu de
cand eram strumf. Am coborat incet scarile, adulmecand mirosul care nici in
ziua de azi nu stiu de la ce vine. La intrarea la metrou imi cumpar o cartela cu
doua calatorii, ca nu exista doar cu o calatorie nici sa vrei. Intru la metrou
si in spate vine o tipa si ii intend cartela de la metrou si ii spun ca mai e o
calatorie si eu nu o folosesc. S-a oprit si s-a uitat la mine blocata. Cel de
la paza care ma auzise intreband-o pe casiera daca are cartela cu o calatorie
s-a dumirit omul ca n-am ce face cu jumatate de bilet, asa ca a venit, mi-a
luat-o din mana (cartela) si a introdus-o in aparat ca sa poata doamna sa
treaca. E clar ca aici nu e nimeni obisnuit sa imparta cu altii ceea ce lui
nu-i mai foloseste.
Ajuns la gara ma aprovizionez cu bunatati de la patisserie:
covrigi cu susan, merdenele si pateuri cu branza. Fug la magazine si imi cumpar
si de baut (apa si suc), dupa care merg sa-mi iau bilet de tren. La caserie o
coada de parca se dadeau gratis biletele. Am facut rapid un calcul, la cum se
miscau casierele nu apucam sa urc in tren. M-am uitat imprejur daca e vreo casa
mai libera si spre surprinderea mea am gasit un automat de cumparat bilete. Nu
era NIMENI acolo, nimeni nu-si lua bilet de la automat. Primul gand a fost ca e
stricat, dar am mers sa ma conving. In 2 minute aveam deja biletul cumparat in
vreme ce la ghiseu erau aceleasi personae inca. M-am bucurat sa vad ca
s-a facut un pas spre normalitate din punctul asta de vedere. Urmeaza doar sa
faca si pasagerii pasul acela spre automatul de bilete.
Ma urc in tren, imi las bagajele in compartiment si ies pe
corridor unde era un geam deschis. Pleaca trenul si eu fac ce faceam sic and
eram copil – capul afar ape geam si privirea catre locmotiva. Nu conta ca e un
cancer afara de nu cantau nici pasarile. Am stat minute bune pe geam, timp in
care am observant sirul de gunoaie de-a lungul traseului…si inca eram in
Bucuresti. Bine, nici dup ace am ajuns pe Valea Prahovei nu s-a schimbat tare
mult peisajul, ci din contra, la o cadere de apa erau adunate atatea sticle de
plastic de nici nu se vedea luciul apei pe o lungime de vreo 10 metri si pe
toata latimea paraului. Imi spunea sotul verisoarei mele ca au facut astia drum
asfaltat pana sus aproape de “Babele”, ceea ce inseamna ca tot mai multi
needucati vor ajunge in zona sa-si lase resturile pe acolo.
Pentru ca trenurile merg tot mai incet in Romania, ma
gandeam ca ma asteapta cale lunga pana la Vintu de Jos unde urma sa schimb
catre Alba Iulia, asa ca am intrat in vorba cu cei din compartiment. Unul din
ei, un batranel la 68 de ani pe nume Toma Grigorescu, venea de la Curtea de
Arges. A rugat-o pe o doamna din compartiment sa-I scrie mare pe bilet numele
statiei unde urma sa coboare pentru ca el nu are ocheltari si nu vede bine.
I-am imprumutat doamnei un pix si am vazut ca si el mergea pana la Vintu. I-am
spus ca-l anunt eu unde trebuie sa coboram. Pe parcurs s-a mai golit
compartimentul si am ramas doar eu si ‘nea Toma. Am aflat ca mergea si el la
Alba Iulia, la sarbatorirea Marii Uniri. A spus ca de cativa ani merge pentru
ca este ceva special si ii place sa fie acolo pe 1 decembrie. L-am intrebat
daca are pe cineva la Alba si am aflat ca nu stie si nu are pe nimeni acolo si
ca va sta in sala de asteptare din gara pana dimineata cand va merge in Cetate.
Am ramas surprins de cele auzite, mai ales ca este foarte frig afara, insa se
pare ca asta nu-l opreste pe domnul Grigorescu sa vina in fiecare an de la
Curtea de Arges pana la Alba Iulia. L-am intrebat cat va sta in oras si mi-a
spus ca dupa ce sunt gata festivitatile va pleca inapoi cu primul tren.
Am ajuns in gara Vintu si l-am condus pana in sala de
asteptare, pentru ca astepta un tren de legatura pana la Alba. I-am spus ca
vine cineva dupa mine cu masina si putem sa-l ducem noi pana in oras, dar a
refuzat politicos motivand ca nu se grabeste nicaieri si ca are tot timpul sa
ajunga pana dimineata. I-am strans mana si i-am multumit de companie. Ma intreb
cati patrioti adevarati ca el mai exista? M-a impresionat acest om simplu care
a strabatut jumatate de tara ca sa poata serba Unirea acolo unde s-a infaptuit
ea, in Capitala Marii Uniri.
S-ar putea sa va intereseze si "Capitala Marii Uniri"
