Cetatea Marii Uniri

Deja m-am intercut singur – doua postari in termen atat de scurt, parca nu-mi vine a crede nici mie J Asta se intampla cand ai timp de ucis si nu ai conexiune la net, nu ai cu cine sa vorbesti si nu e nimeni sa iti distraga atentia.

Dupa cum va spuneam in postarea trecuta, am ajuns la Vintu de Jos cu vreo 30 de minute intarziere, ca sa nu se dezminta CFR-ul. M-a asteptat la gara Dorin, un prieten bun, vechi coleg de la Allianz Tiriac. L-am cunoscut la primul curs pe care l-am facut in cadrul companiei si de atunci am pastrat legatura. Omul e o enciclopedie de bancuri, unul mai haios ca altul. Chiar daca nu ne vedem des si nu vorbim des, asta nu inseamna ca suntem mai putin apropiati. Tot circula pe net, printre toate aberatiile postate de Poptamas sau Teo, si o vorba cum ca un prieten iti ramane prieten chiar daca nu vorbesti cu el zilnic. Si asa e! Dorin a fost foarte primitor si ne simteam de parca zilele trecute ne vazusem ultima oara. Am mers, m-a cazat si am stabilit planul pentru a doua zi.

M-am trezit de dimineata, asa cum ne-am inteles si am mers cu el la depus de coroane la statuile celor care au marcat in vreun fel sau altul Unirea, fiind invitatul sau. Am fost placut surprins sa vad ca toti la care ma prezenta se comportau de parca ne stiam de o vreme buna. Am primit un fular tricolor, o cocarda in piept si am iesit in fata pentru a da onorul alaturi de soldati. Au fost momente emotionante, mai ales cand am vazut atata lume imbracata ca la 1918, oameni simpli dar cu spirit patriotic ce n-au lasat ora matinala, frigul sau ploaia usoara sa-i impiedice din a participa la aceste actiuni.

Dup ace am terminat in partea de jos a orasului, ne-am indreptat spre cetate, la statuia lui Mihai Viteazu. Urcand dealul, eram tot mai surprins de ce se desfasura in fata ochilor. Pasionat fiind de tot ce inseamna castele, cetati, fortarete medieval, decopeream in inima tarii o minunatie de cetate foarte frumoasa si ingrijita. Dorin mi-a explica ca s-au investit sume uriase pentru a reabilita locatia, dar intr-adevar totul arata exemplar, de parca eram prin ceva atractie turistica din strainatate. Nu ma puteam satura de privelistile ce se desfasurau in fata ochilor, de personajele imbracate in straie vechi, de solemnitatea acestui loc in care nu-mi venea sa cred ca n-am ajuns pana acum.

Statuia lui Mihai Viteazu era impunatoare, ca cea din fata cinematografului Republica din Cluj. De jur imprejur erau doar cladiri incarcate de istorie, cladiri unde s-a scris istoria: Catedrala Reintregirii, Sala Unirii, Muzeul Unirii. Arhitectura iti fura ochii si evenimentul ce era in desfasurare nu facea decat sa adauge la atmosfera solemna ce umplea cetatea. Au sosit garzile de onoare in fata statuii si s-a dat drumul la ultima actiune de depunere de coroane. Urma sa mergem la bulevard pentru a vedea parade militara. Tarabe cu suveniruri, produse traditionale si artizanat umpleau cetatea si imprejurimile. Jos, in santurile cetatii era amplasata o scena unde canta un grup de copii, iar de-a lungul zidului era plin de alte tarabe unde puteai servi un vin fiert, o portie de mici, colaci secuiesti si alte bunatati care te ademeneau cu mirosul ce-l simteai de departe. Am mers cu Dorin si colegi de-ai lui din primarie la un ceai, sa ne incalzim putin corpurile amortite de frig. Miron Cozma, Gheorghe Funar, Cristian Ciocan erau doar cateva din persoanele care se perindau prin salonul hotelului. Dorin mi-a facut cunostinta cu un prieten de-al sau care a venit si el din Germania pentru a participa la aceasta sarbatoare a Romaniei. Omul era, asa cum s-a descris chiar el, “effervescent”, in ciuda varstei pe care o avea, fiind trecut deja de prima tinerete. Fost vanzator in asigurari, si el a luat calea strainatatii, satul de neajunsurile unui sistem corupt si ineficient.

Am iesit sa vad parade, de data asta de unul singur pentru ca Dorin spunea ca el a vazut-o deja de prea multe ori ca sa-l mai atraga, asa ca m-a asteptat in restaurantul hotelului. Am mers si m-am alineat alaturi de mii de oameni, de-a lungul bulevardului pe unde urma sa treaca parade, conform traditiei si mai ales conform repetitiilor din zilele trecute. Din pacate traseul a fost deviat, pana si jandarmii si politistii fiind luati prin surprindere. Au trecut brigade intregi, reprezentand diferite arme ale armatei romane. A fost chiar si un elicopter al politiei ratacit prin vazduh, dar nici un alt aparat de zbor. Am vazut mai multe avioane de lupta cand eram la Bacau la facultate, dar n-am inteles de ce aici la Alba nu a fost nici macar unu.

Dupa parada l-am recuperate pe Dorin si pe celalalt invitat al sau din Germania si ne-am aventurat prin santurile cetatii, la un vin fiert si o friptura de porc. La mici era coada mult prea lunga pentru a astepta, desi mirosul ne tot ademenea. Ne-am mai plimbat putin pe la standuri, dupa care am mers sa cautam un loc pentru a servi si o ciorba calda. La 16:50 eram inapoi in cetate, la Universitatea 1 Decembrie 1918 pentru conferinta Re-Patriot. Am fost si la conferinta organizata de ei la Dublin, curios de proiectul ambitios pe care anuntau ca-l desfasoara. Acolo mi-am spus punctul de vedere, am subliniat care sunt principalele motive pentru care romanii din diaspora privesc cu reticenta intoarcerea in Romania, mai ales pentru a-si deschide o afacere. Intre timp s-au schimbat putin “datele problemei” prin faptul ca initiatorul proiectului, domnul Marius Bostan, a ajuns ministru in noul guvern de tehnocrati, iar la conferinta ce urma sa se desfasoare la Alba isi anuntase participarea si unul din consilierii presedintelui Romaniei impreuna cu reprezentanti ai autoritatilor locale. M-am inscris la conferinta pe idea ca ei vor sa auda parerea unor personae din diaspora, insa am fost dezamagit amarnic de faptul ca nici unul din vorbitori nu era din randul romanilor plecati din tara. Deci un proiect menit sa atraga romanii antreprenori acasa, nu avea nici macar un vorbitor din randul celor vizati. Pai cine altcineva sa spuna ce credem ca ar trebui sa se schimbe, sa ofere idei si opinii, sa prezinte puncte de vedere ale diasporei, daca nu chiar persoane din diaspora? Cred ca in dorinta de a prezenta povestile de succes ale celor care s-au intors deja acasa si mai ales povestile celor care au pornit proiectul re-Patriot, au uitat de cei vizati direct de ideile innovative care pareau ca vor sa aduca o schimbare. Poate am inteles eu gresit….asa cum gresit a afirmat domnul Dragos, cel care era prezentatorul conferintei, ca romanii din Diaspora vorbesc Romania doar de rau. Intr-adevar, intre noi discutam despre lipsurile care exista si care ne tin departe de Romania, insa in fata strainilor avem cuvinte de lauda despre frumusetile patriei si multe organizatii desfasoara activitati si evenimente prin care promoveaza tot ce e frumos despre Romania. E drept ca dansul facea parte din diaspora…acum 20 de ani, dar nu stiu cat de informat este despre cum stau lucrurile acum. Am considerat o pierdere de vreme conferinta aceasta de la care am plecat inainte sa se incheie, in principal pentru ca nu s-a respectat programul.

Am mers inapoi la scena unde urma sa ma vad cu cei de la Voltaj. Baietii urmau sa concerteze in fata unui public ce sfida frigul, asteptandu-i in fata scenei, scandandu-le numele. Desi am fost la multe concerte Voltaj, desi i-am avut pe baieti la Dublin, gandul ca ma vad cu ei din nou imi dadea emotii. Ne-am vazut fugitiv inainte ca ei sa urce pe scena, urmand sa stam la o poveste dupa concert. Am fugit sus pe ziduri pentru a avea o imagine de ansamblu cu multimea adunata, dupa care am coborat in fata scenei. Am cantat cu ei, ca de obicei, dar putin mai retinut pentru ca nu puteam risca sa raman fara voce, avand in vedere ca mai urmau cateva intalniri importante si era imperative necesar sa ma pot face inteles. Dupa concert am mers langa scena si Prunus m-a luat de dupa umar, ca sa nu ma inlature jandarmii, si am mers asa, povestind, catre locatia unde trebuiau sa astepte transportul. Nu pot sa descriu in cuvinte ce sentimente aveam atunci, dar e de bine. Am povestit cu ei, ne-am facut cateva poze impreuna, dupa care m-am retras pentru ca urma o noapte grea, cu un somn interupt pe la jumatatea noptii pentru a merge la gara.

Zis si facut, ma pregatesc cu noaptea in cap, vine Dorin si ma duce la gara ca sa aflam ca trenul catre Brasov avea o ora intarziere. Ei bine, nu chiar o ora, pentru ca in anuntul facut de impegat se spunea doar de 59 de minute…pragul psihologic, vorba lui Dorin. Asa ca i-am multumit prietenului drag pentru ospitalitate si pentru ca mi-a oferit sansa sa fiu chia rasa de aproape de evenimente si a ramas sa ne vedem la Dublin. El a plecat si eu am scos laptopul si m-am apucat de scris. Ce altceva sa faci in Vintu de Jos la 4:40 dimineata? Sunetul tastelor este acompaniat de sforaitul unora din sala de asteptare care era si incalzita, spre surprinderea mea.

Una peste alta, mi-am promis ca voi reveni la Alba Iulia si cu alta ocazie pentru a documenta fotografic fiecare coltisor al cetatii pentru ca este superba si merita vizitata. Daca ajungeti prin zona, nu ezitati sa popositi in acest loc incarcat de istorie. Nu veti regreta! Sa ne citim cu bine!


S-ar putea sa va intereseze si "Spre Mecca"

Spre "Mecca"

Bine v-am regasit! Nu mai incep postarea cu promisiuni de nici un fel ca ma iau nervii stiind ca nu pot sa le respect. Am scris ca o sa revin mai des pe blog, dar timpul nu-mi permite. Sunt implicat pana peste cap cu organizatia pe care am infiintat-o cu alti oameni de suflet, pentru ca romanii din Irlanda sa gaseasca un punct de sprijin la nevoie. 

Zilele trecute am organizat din nou un eveniment dedicate Marii Uniri. Muzica patriotica, dansuri, produse culinare traditionale, etc… Si din repertoriul de piese patriotice nu putea sa lipseasca vocea lui Hrusca si al sau “clopot al reintregirii”. Si mi-a ramas in minte chemarea lui catre Alba Iulia, aceasta Mecca a noastra. Calatoria era de mult planificata, pe langa serbarea de 1 Decembrie existand si alte motive pentru care a trebuit sa revin in tara.

Ajuns in Bucuresti cu 40 de minute mai devreme datorita unor vanturi din spate, dupa cum s-a laudat pilotul avionului, am dat o tura de aeroport pana a venit sotul verisoarei mele dupa mine. In drum spre casa lor, am observant ca nimic nu se schimbase in Bucuresti – gropi ca pe maidan, masini parcate absolut la intamplare, unele chiar si pe mijlocul drumului (la propriu), strazi intunecate si borduri cu “licurici”. Revin la cele spuse anterior, pentru ca am gasit o schimbare – nu mai era plin de caini pe la blocuri. Am zis ca au facut si astia un lucru bun, pana am aflat ca din cauza crizei economice, sau cel mai probabil din cauza ca Oprescu a avut alte intrebuintari pentru banii publici, in Romania cainii nu au fost eutanasiati prin injectii sau alte metode mai “omenoase” ci au fost practic omorati in bataie. Nu voi dezbate subiectul…

A trecut noaptea, vizite la neamuri, mers la gara. Merg sa iau metroul si la gura statiei de metrou simt mirosul tipic pe care il stiu de cand eram strumf. Am coborat incet scarile, adulmecand mirosul care nici in ziua de azi nu stiu de la ce vine. La intrarea la metrou imi cumpar o cartela cu doua calatorii, ca nu exista doar cu o calatorie nici sa vrei. Intru la metrou si in spate vine o tipa si ii intend cartela de la metrou si ii spun ca mai e o calatorie si eu nu o folosesc. S-a oprit si s-a uitat la mine blocata. Cel de la paza care ma auzise intreband-o pe casiera daca are cartela cu o calatorie s-a dumirit omul ca n-am ce face cu jumatate de bilet, asa ca a venit, mi-a luat-o din mana (cartela) si a introdus-o in aparat ca sa poata doamna sa treaca. E clar ca aici nu e nimeni obisnuit sa imparta cu altii ceea ce lui nu-i mai foloseste.

Ajuns la gara ma aprovizionez cu bunatati de la patisserie: covrigi cu susan, merdenele si pateuri cu branza. Fug la magazine si imi cumpar si de baut (apa si suc), dupa care merg sa-mi iau bilet de tren. La caserie o coada de parca se dadeau gratis biletele. Am facut rapid un calcul, la cum se miscau casierele nu apucam sa urc in tren. M-am uitat imprejur daca e vreo casa mai libera si spre surprinderea mea am gasit un automat de cumparat bilete. Nu era NIMENI acolo, nimeni nu-si lua bilet de la automat. Primul gand a fost ca e stricat, dar am mers sa ma conving. In 2 minute aveam deja biletul cumparat in vreme ce la ghiseu erau aceleasi personae inca. M-am bucurat sa vad ca s-a facut un pas spre normalitate din punctul asta de vedere. Urmeaza doar sa faca si pasagerii pasul acela spre automatul de bilete.

Ma urc in tren, imi las bagajele in compartiment si ies pe corridor unde era un geam deschis. Pleaca trenul si eu fac ce faceam sic and eram copil – capul afar ape geam si privirea catre locmotiva. Nu conta ca e un cancer afara de nu cantau nici pasarile. Am stat minute bune pe geam, timp in care am observant sirul de gunoaie de-a lungul traseului…si inca eram in Bucuresti. Bine, nici dup ace am ajuns pe Valea Prahovei nu s-a schimbat tare mult peisajul, ci din contra, la o cadere de apa erau adunate atatea sticle de plastic de nici nu se vedea luciul apei pe o lungime de vreo 10 metri si pe toata latimea paraului. Imi spunea sotul verisoarei mele ca au facut astia drum asfaltat pana sus aproape de “Babele”, ceea ce inseamna ca tot mai multi needucati vor ajunge in zona sa-si lase resturile pe acolo.

Pentru ca trenurile merg tot mai incet in Romania, ma gandeam ca ma asteapta cale lunga pana la Vintu de Jos unde urma sa schimb catre Alba Iulia, asa ca am intrat in vorba cu cei din compartiment. Unul din ei, un batranel la 68 de ani pe nume Toma Grigorescu, venea de la Curtea de Arges. A rugat-o pe o doamna din compartiment sa-I scrie mare pe bilet numele statiei unde urma sa coboare pentru ca el nu are ocheltari si nu vede bine. I-am imprumutat doamnei un pix si am vazut ca si el mergea pana la Vintu. I-am spus ca-l anunt eu unde trebuie sa coboram. Pe parcurs s-a mai golit compartimentul si am ramas doar eu si ‘nea Toma. Am aflat ca mergea si el la Alba Iulia, la sarbatorirea Marii Uniri. A spus ca de cativa ani merge pentru ca este ceva special si ii place sa fie acolo pe 1 decembrie. L-am intrebat daca are pe cineva la Alba si am aflat ca nu stie si nu are pe nimeni acolo si ca va sta in sala de asteptare din gara pana dimineata cand va merge in Cetate. Am ramas surprins de cele auzite, mai ales ca este foarte frig afara, insa se pare ca asta nu-l opreste pe domnul Grigorescu sa vina in fiecare an de la Curtea de Arges pana la Alba Iulia. L-am intrebat cat va sta in oras si mi-a spus ca dupa ce sunt gata festivitatile va pleca inapoi cu primul tren.

Am ajuns in gara Vintu si l-am condus pana in sala de asteptare, pentru ca astepta un tren de legatura pana la Alba. I-am spus ca vine cineva dupa mine cu masina si putem sa-l ducem noi pana in oras, dar a refuzat politicos motivand ca nu se grabeste nicaieri si ca are tot timpul sa ajunga pana dimineata. I-am strans mana si i-am multumit de companie. Ma intreb cati patrioti adevarati ca el mai exista? M-a impresionat acest om simplu care a strabatut jumatate de tara ca sa poata serba Unirea acolo unde s-a infaptuit ea, in Capitala Marii Uniri.

Ma opresc aici, pentru ca sunt frant de pe drum si maine ma asteapta o zi plina, gazda mea proitandu-mi o zi de neuitat, aici la Alba Iulia. La multi ani Romania, la multi ani romani!


S-ar putea sa va intereseze si "Capitala Marii Uniri"

Westbam la Dublin

Afis party

  Dragii mei cititori sa stiti ca nu v-am uitat, chiar daca scriu foarte rar pe blog. Imi tot propun sa intru sa mai scriu cate ceva si tot ma iau cu alte alea. In ultima vreme, pe langa grupul pe care l-am creat pe facebook si acum a devenit organizatie (Grupul Romanilor din Irlanda), se apropie cu pasi marunti dar repezi momentul in care familia noastra se va mari cu inca o domnisoara :D

   Vreau totusi sa va multumesc pentru faptul ca mi-ati ramas alaturi si in seara aceasta....de fapt dimineata, va voi povesti cum a fost la party-ul cu Westbam de la care tocmai m-am intors.
 
   Am fost rezervat din cauza neplacerilor de la party-urile anterioare organizate aici in Dublin, insa acesta avea un element diferit - era organizat de polonezi. Cum am vazut afisul am intrat si mi-am luiat bilet, mai ales ca a fost doar 15 Euro. Spre surprinderea mea la intrare era 10 Euro biletul, dar pe mine nu m-a intrebat nimeni de bilet, deci se putea intra si gratis.

  In fine, muzica era buna, ca in vremurile in care umbla cu Ervin (la care m-am gandit foarte des la inceputul serii) la astfel de party-uri si sunt ferm convins ca daca venea se simtea excelent si el. Pe la ora 1 dimineata a intrat si Westbam la pupitru, iar din sala aia arhiplina de petrecareti, cand s-au auzit acordurile pieselor "Beatbox Rocker", "Hard Times" si "Sunshine", in spate a ramas jumatate de sala goala, deoarece toata lumea a dat buzna in fata. Oamenii de ordine cu greu puteau sa tina lumea la distanta.

Au urmat 2 ore in care m-am simtit ca acum 10 ani cand mergeam cu Ervin la cate un party de la 7-8 dupa-masa si plecam de acolo la 8-9 dimineata. Am stat sub un aparat de aer conditionat, in speranta ca nu o sa curga apele pe mine. Speranta s-a infaptuit doar la incaltaminte, plecand de acolo cu DC-urile doar umede. Restul se putea stoarce de pe mine. M-am simtit ca in "vremurile bune" in Bianco sau Fire (Cluj), Zeus (Brasov), Hard Rock si mai apoi Chill Out (Sibiu), Zebra (Bacau) sau Martin (Bucuresti). A fost foarte placut sa aud lumea cum exclama la piese gen Beatbox Rocker, Agatha, Sunshine si alte hit-uri ale "parintelui" Mayday. Si ca tot vorbim de Mayday, acum la final, cand si-a terminat setul si s-a oprit muzica, lumea a inceput sa scandeze din tot pieptul (si am vazut unele piepturi....) "Mayday" in loc de bis, facand referire la seria de petreceri pe care le patroneaza Westbam. A lasat Dj-ul lumea sa scandeze cam 30 de secunde, dupa care din senin, din boxele alea date la maxim, a inceput piesa de mai jos. Daca nu aveam 11 etaje deasupra noastra, tavanul sarea de la loc in urma reactiei publicului. A fost cireasa de pe celelalte cirese care le-a asezat minutios pe acest tort din ultimele doua ore.

L-am vazut pe Westbam acum 10 ani la Mayday in Budapesta. A ramas un profesionist in domeniu si a tinut toata lumea alerta pe toata durata party-ului. Felicitari organizatorilor care s-au ridicat mult peste asteptari. Mi-era dor de asa ceva... Pacat ca n-a fost si Ervin acolo. Pot sa-i multumesc sotiei Carmen ca nu se supara (tare) cand merg la cate un astfel de party...probabil pentru ca se intampla foarte rar. Oricum, a fost o seara cum de mult n-am avut. Ma astept sa raman fara voce, dar s-a meritat.

Bine v-am regasit, dragilor!